Salutare!
Săptămâna trecută m-am uitat la un interviu cu Dragoș Bucur. Nu mă întreba de ce pentru că nu pot spune că mă pasionează omul. Pur și simplu mi-a căzut privirea pe acel interviu și m-am uitat. De atunci, m-am tot gândit la el.
M-au pus pe gânduri câteva chestii pe care le-a spus și le-a făcut în acel interviu și vreau să le povestesc aici cu tine.
Nu-mi place să judec lucrurile așa simplist, dar dl. Dragoș Bucur mi s-a părut a fi un om cu o relație de cuplu fericită. Cum am ajuns la concluzia asta?
Păi, la un moment dat a fost întrebat ce îi place să facă cel mai mult și a spus că îi place să stea acasă – rar am văzut un bărbat care să spună asta. Adică nu-ți place să muncești? Să-ți întreții familia așa cum fac bărbații adevărați? Nu, a zis că îi place ceea ce face dar, dacă ar fi să aleagă, ar alege asta.
Nu numai că el a spus așa, dar și soția lui, care a avut o intervenție separată, a spus același lucru – ”… lui Dragoș îi place cel mai mult să stea acasă.”
A mai spus că, dacă ar avea foarte mulți bani, ar pleca în lume cu Dana și fetele și, când a spus asta, i s-a îmblânzit privirea. Aceeași privire pe care a avut-o pe parcursul timpului cât au fost alături de el soția și fiica lui.
Și încă ceva, când a povestit momentul în care s-a întâlnit cu Dana, n-a ezitat să spună fără ocolișuri și fără fâstâciri (cum fac bărbații în general) că el a fost sigur de la început că Dana e fata lui pe vecie, cum s-ar zice.
Sunt sigură cu nu e singurul om cu o relație de cuplu frumoasă și fericită. Ceea ce m-a făcut pe mine să mă gândesc la asta mai mult timp a fost modul sincer, simplu și fără frică de judecăți în care a vorbit el despre el, soția lui și relația lor de cuplu.
De ce să nu recunoaștem, majoritatea bărbaților nu recunosc faptul că prietena/soția lui este sufletul lui pereche de teama de a fi judecat de cei din jur. Am observat că în cultura noastră se consideră mai puțin ”bărbătesc” să recunoști că ești ”luat pe vecie” și mai mult că i-ai declarat celei de lângă tine asta. Prietenii te vor judeca mereu și vor considera că ți-ai pierdut rolul de vânător cu care te-a înzestrat natura.
Din păcate, mai nou, datorită mișcării feministe și a faptului că ne luptăm să demonstrăm că suntem la fel de bune ca bărbații, și femeilor le este cumva peste mână să recunoască faptul că sunt ”luate pe vecie”. Aaa… și mai e credința că femeia trebuie să aștepte ca bărbatul să facă primul pas, prima declarație, bla bla…
Așa că declarăm și noi că oricând putem să ne luăm lumea în cap.
Și din această cauză se naște un fel de joc (iar am revenit la jocuri) de-a suntem împreună doar atât cât ne e bine și apoi mai vedem. Din păcate, chiar și atunci când nu le mai este bine, partenerii renunță greu la ceea ce au și ajung să fie împreună chiar dacă nu-și mai doresc asta. Și asta e foarte grav.
Sunt convinsă că și la cei care-și recunosc apartenența și au relații fericite nu e totul roz în permanență, dar acele jocuri nu mai există sau se reduc foarte mult. Și această sinceritate e cea care le face viața mai ușoară și mai frumoasă.
Cam atât am avut de zis azi. Sunt curioasă ce părere ai? Cum e mai bine? Atunci când știi, să-i spui celui de lângă tine că este sufletul tău pereche? Sau să ții asta secret din teama de a nu cădea în ridicol sau pentru că nu ai siguranța că și celălalt gândește la fel?
Cu mult drag,
Alina
PS Voiam să-ți mai spun că nu am văzut încă Două Lozuri, dar m-a făcut curioasă și voi merge să-l văd. Tu l-ai văzut? Cum e?