Ai zis așa sau ți s-a zis așa? Eu cred că și una și alta.
Și totuși … când spui joc nu te gândești imediat la ceva frumos, antrenant care îți aduce bucurie?
Sau e doar un cuvânt jucăuș dar care are în el atâtea lucruri serioase?
De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, când eram copil și mă jucam, nu făceam nimic în joacă. Totul era foarte serios. Și am luat cu mine, în viață obiceiul de a mă juca serios.
Acum, zic eu că sunt adult, dar la necaz, reactivez inconștient jocurile din copilărie.
Ele mă ajutau să exprim ceea ce altfel nu puteam și îmi dădeau speranța că pot face față ca prin magie oricărei amenințări. Erau un mijloc de apărare.
Da, mă comport ca acel copil, pentru care orice amenințare era un atac la persoană. Redevin Copil. Și gândesc lucrurile exact ca atunci: cu foarte multă emoție și mult mai puțină înțelegere.
Dacă stau și-mi reamintesc ultima noastră ceartă, exact așa eram – plină de emoție, negativă, e adevărat, și puțină înțelegere a ceea ce se întâmpla.
El: ”Vreau să-mi spui care-i părerea ta!”
Eu: tac și îmi spun în gând: ”dacă-ți spun ce cred cu adevărat, o să te enervezi foarte tare și o să țipi la mine, așa că mai bine mă apăr de tine și tac”
El: ”Te rog vorbește cu mine! Știi că, dacă nu vorbești cu mine, mă scoți din sărite din ce în ce mai tare.”
Eu: ”N-am ce să-ți spun” (și încep să plâng). ”Pleacă și lasă-mă-n pace!”
El: Trântește ușa și pleacă.
Eu, plângând din ce în ce mai tare, mă uit cu uimire spre ușă și-mi spun: ”Știam eu că de fapt nu-ți pasă de mine!”
…
Nu mă întreba de la ce am pornit. A nu știu câta oară, la fel…
Dacă redevin Adult și încep să disec ceea ce s-a întâmplat, îmi dau seama că …
mesajul lui de suprafață este – ”Hai să discutăm dacă avem păreri diferite.”
mesajul meu de suprafață este – ”Nu-mi place să ne certăm.”
mesajul lui inconștient este: ”Orice aș face tot nu e bine!”
mesajul meu interior este: ”Dacă nu am aceeași părere ca și tine, mai bine nu am nicio părere, căci oricum nu te interesează și mai bine mă apăr de tine!”
probabil concluzia lui este: ”Cum am făcut de am ajuns iar în acest punct?!”
concluzia mea cu siguranță este: ”Știam eu că nu mă pot baza pe tine!”
Îmi dau seama, dacă judec la rece, că ăsta e un joc pe care-l jucăm amândoi, la intervale de timp regulate.
Și pornim acest joc când nu mai suntem Adulți, ci ne transformăm fie în copii, fie în părinți.
Dacă eu mă transform în copil, el redevine părinte, dacă eu mă transform în părinte, el redevine copil. Sau, mai rău, redevenim amândoi copii și nu mai judecăm decât cu emoțiile, fără pic de rațiune.
Și de aici până la ”M-am săturat de toate jocule tale!” nu mai e decât un pas!
Ce câștigăm din asta? Doar un sentiment neplăcut și confirmarea unor credințe căpătate, cel mai probabil, în copilărie.
Facem asta de câte ori acumulăm între noi o energie negativă suficient de mare, care necesită descărcare. Când nu mai vorbim suficient, nu ne mai auzim unul pe celălalt, nu ne mai vedem unul pe celălalt.
Ne luăm cu viața cum s-ar zice și nu mai suntem atât de importanți unul pentru celălalt.
Dar nevoia de confirmare din partea celor din jurul nostru este o nevoie organică. Interesant e că s-a demonstrat că această confirmare poate fi și negativă.
Deci, chiar dacă mă cerți, îmi arăți că mă vezi, că exist. Și am nevoie organică de asta.
Mai exact, dacă nu-mi oferi atenția pozitivă de care am nevoie, o să găsesc metode de a o obține chiar și pe cea negativă.
Și iată-ne la un pas de jocul de-a cearta. Un joc foarte serios, din păcate. Dar prin care ne vedem/auzim, ne confirmăm unul altuia existența.
Hai să nu mai facem asta!
Hai să nu mai fiu copil sau părinte! Hai să nu mai fii copil sau părinte! Hai să nu mai fim copii!
Hai să ne vedem, să ne auzim, să fim importanți unul față de celălalt mereu! Câte puțin în fiecare zi…
Hai să fim Adulți, să ne jucăm în joacă și să ne uităm cu seriozitate la jocurile pe care le jucăm.
Cu mult drag,
Alina