Ieri am fost la o petrecere pentru copii. Ăștia mici se jucau, iar adulții socializau, mai la un pahar de vin, mai la o cafea, fiecare cum putea, sau mai bine zis ce conducea. Cum nu prea știam pe mulți din grup, mi-am dat voie să stau un pic mai retrasă și să observ ceea ce se întâmplă.
Ceea ce mi-a atras atenția a fost modul în care soția vorbește cu soțul. Fie sunt oarecum indiferenți – se ocolesc unul pe altul și interacționează doar când au ceva de rezolvat care implică activitatea copilului. De exemplu: ”Vezi, dragă, că Ionel vrea la baie! Du-te tu!”. Și aici ”te rog” depinde de gradul de educație al fiecăruia.
Fie ea e ușor agresivă cu el, de exemplu el nu-și găsește paharul de vin, iar ea – ”Uite-l, dragă, e în fața ta, ai orbul găinilor?”
Sau ea era ”mămoasă” cu el: ”Vrei să mănânci ceva, dragă? Stai liniștit, îți aduc eu!”
Nu păreau deloc a fi persoane egale părți ale aceluiași cuplu, ci mai degrabă o profesoară cu elevul. Uneori o profesoară indulgentă, alteori foarte autoritară, iar alteori maternă.
De multe ori, uităm că acasă suntem doar soție sau soț și nu șefa/profesoara/doctorul/colonelul, care suntem la serviciu sau uităm că nu suntem mama lui, ci soția lui, iar el e un adult perfect responsabil, nu un copil.
Venim acasă și uităm să lăsăm la ușă haina pe care o purtăm la job. E adevărat că petrecem mai mult timp la job decât acasă cu partenerul, dar dacă joci rolul greșit acasă rezultatul este cel de mai sus.
Pentru un timp celălalt poate acceptă situația, dar e foarte posibil ca la un moment dat să te trezești că cel de lângă tine nu mai vrea să fie subalternul tău. Iar tu ai jucat acest rol atât de mult timp încât pentru tine nu mai e doar un rol care-ți aduce beneficii, ci e natura ta, din care nu mai poți ieși. Și de aici până la despărțire nu mai e nici măcar un pas.
Tot ceea ce am văzut mi-a reamintit cât de important e să ne dăm seama ce rol jucăm acasă. Acum ceva timp am scris un articol despre roluri pe care-l poți citi aici.
În orice caz, fiindcă ți-am zis că pentru o vreme o să-ți spun povești, ceea ce am observat ieri mi-a amintit de o poveste despre rolurile pe care ni le jucăm în viața de zi cu zi.
Maria, este fetița despre care ți-am mai povestit. Tatăl ei, Alex, este profesor de matematică. Este un profesor de matematică foarte apreciat de elevi, dar și de părinți. Știe să se poarte cu elevii ca să-i facă să înțeleagă materia fără să-i streseze. Copiii învață cu plăcere și au rezultate foarte bune și, prin urmare părinții sunt mulțumiți. Alex este foarte fericit cu jobul lui.
Acasă, Maria își iubește foarte tare tatăl. Înainte de a merge la școală, Maria și tatăl ei petreceau mult timp jucându-se și erau prieteni buni.
Când a venit timpul să meargă la școală, Maria a mers la școala unde preda tatăl ei. Era mai ușor așa. Plecau împreună dimineața și se întorceau tot împreună după-amiaza și chiar într-un an, tatăl i-a devenit și profesor la matematică.
Acasă, lucrurile nu mai stăteau la fel: Maria și tatăl ei nu se mai jucau împreună atât de mult și tatăl devenise mai aspru cu Maria și-i cerea să lucreze pentru școală din ce în ce mai mult. Tot ceea ce discutau era legat de școală.
Ani de zile, Maria a avut senzația că în loc să aibă un tată, îl avea pe profesorul de matematică tot timpul acasă cu ea. Bine măcar că nu i-a fost profesor și la școală decât un an!
Să nu-ți închipui că a fost ușor nici pentru tată. Alex simțea că școala Mariei este responsabilitatea lui. Că trebuie să facă totul pentru ca Maria să învețe bine ca să reușească în viață și să nu-l facă de rușine față de colegii lui.
Când a venit vremea ca Maria să hotărască la ce facultate vrea să meargă, ea a decis că vrea să se facă inginer. Dar, pentru asta, trebuia să se pregătească intens la matematică. A mers la tatăl ei și l-a rugat să o ajute și să lucreze cu ea la mate.
Numai că, în acea perioadă, Maria era o adolescentă și voia să facă lucrurile în felul ei. Iar Alex voia să dețină controlul, căci el avea mai multă experiență și voia să o protejeze pe Maria de un eventual eșec. Dar lucrurile nu păreau să funcționeze. Ba chiar relația lor se răcise foarte tare și nici Maria nu părea să devină mai bună la mate.
Așa că tatăl i-a zis Mariei să-și caute alt profesor căci el nu poate să lucreze cu ea în condițiile astea. ”Eu sunt tatăl tău, nu profesorul tău!”, i-a spus tatăl Mariei.
Răspunsul Mariei a fost: ”Atâția ani am vrut un tată lângă mine și am avut un profesor, iar acum, când am nevoie de un profesor, te-ai hotărât să fii tată?”
Alex a făcut ochii mari s-a simțit foarte rănit, dar și-a dat seama că Maria avea dreptate. Și-a amintit cum erau ei doi înainte de a merge Maria la școală. Și-a amintit cât de mult se jucau și câtă bucurie le aducea acest lucru. Și-a dat seama că, dacă nu lasă profesorul la ușă când vine acasă, s-ar putea să nu mai aibă o fiică de care să se bucure.
Așa că a discutat cu Maria, i-a dat dreptate și au decis că vor lucra împreună la matematică, dar, înainte de a lucra, vor petrece un timp jucându-se sau discutând exact așa cum făceau când Maria era mică.
Fiind doar tată și fiică, lăsând la o parte profesorul și eleva.
Zi faină, până la următoarea poveste!