Zilele trecute eram la poştă. Primisem o recomandată şi, cum era vreo 3 jumate după amiaza, m-am gândit ca e târziu pentru cei cu si nici cei care primesc/trimit colete nu au ieșit încă de la muncă şi că poate e mai liber.
De unde? Aglomerație mare!
În timp ce stăteam eu la rând, în fața mea, era o mămică cu un copilaș de vreo 2 ani. Copilul super agitat, căci era cald, lume multă, mămica super agitată şi ea că nu mai ştia ce să facă să-l liniștească. Dacă îl lua în brațe nu stătea, dacă îl lăsa pe jos alerga după el de colo colo și tot așa.
Într-un timp, intră un domn în vârstă, cu barbă albă şi se așează la un rând. Întreabă frumos care e ultima persoană la ghișeul 3, o roagă să-i țină rând și lui (că a obosit un pic și vrea să se odihnească un pic) și se așează într-un colț, pe scaunul pe care, de obicei, stătea gardianul. Oftează ostenit când se așează.
Copilul de care spuneam mai sus, avea un biscuite în mână. Merge spre bătrân și-i întinde biscuitele.
– Ce draguț, din partea ta! spune bătrânul. Îmi dai și mie să mănânc din biscuitele tău. Mulțumesc, ești foarte drăguț! Dar, nu vrei mai bine să-ți spun o poveste?
Copilul s-a oprit uimit și oarecum dezorientat că-i vorbea cineva pe un ton calm și blând, ca unui om mare. Și a rămas așa ca într-o inerție să-l asculte pe bătrân.
– A fost odată ca niciodată, o ridiche uriașă și…
Eu, cu gura căscată la povestea cu ridichea, captivată la rândul meu de vocea blândă și înțeleaptă. Mă uit în jurul meu și văd că și ceilalți din jur erau captivați de poveste.
Și dintr-o dată, ca prin magie, am observat că întreaga atmosferă din jur se schimbase.
Să-ți povestesc cum.
Coada unde stăteam eu era mai mare, pentru că așteptau acolo și cei cu colete dar și unii cu recomandate. La un moment dat, fără să-l cheme nimeni, a venit un coleg al doamnei de la ghișeu să o ajute și să-i ia ”peste rând” pe cei care aveau recomandate, care nu aveau nevoie de chitanță sau altceva de la calculatorul unde lucra doamna. S-a dus să caute recomandatele, se înghesuia într-o deschizătură mică să-ți dea să semnezi. Și, culmea!, nimeni cu comenta. I-a mai dat unei doamne un ambalaj pentru colet și când colega lui i-a zis că nu are cum să-i sigileze coletul că nu are bandă, a zis că-i aduce el din spate … și tot așa.
Cumva am observat că oamenii erau mai înțelegători unii cu alții, deși locul și timpul pe care avem senzația că-l pierdem într-un loc ca ăla, ne fac adesea să devenim nervoși și irascibili.
La un moment dat, mama cu copilașul și-a terminat treaba și au plecat. Noi am rămas cu povestea neterminată. Bătrânul s-a ridicat de pe scaun și s-a dus la rândul lui de la ghișeul 3. Acolo s-a întâlnit cu o altă mămică cu un bebeluș în brațe. Și a început și aici o conversație cu copilul cu care se știa parcă. Iar copilul se uita fermecat la bătrânul care-i vorbea.
Atunci m-am uitat cu mai mare atenție la el și mi-a sărit în ochi cât de tare semăna cu Moș Crăciun: barba albă, ochi blânzi, deghizat într-un pardesiu și cu pălărie pe cap. Dar oricum ar fi fost îmbrăcat, modul în care vorbea, felul în care au reacționat copiii și felul în care adulții și-au sos la plimbare bunătatea, l-au dat de gol.
Chiar era Moș Crăciun!
Asta a fost povestea de azi, despre o întâmplare obișnuită de la poștă, de unde de obicei pleci nervos, dar de unde eu mi-am luat doza de magie de care aveam nevoie ca să încep cum se cuvine acest Sezon Magic.
Tot ceea ce-ți doresc și ție este să te uiți cu atenție în jurul tău în perioada asta, căci este foarte posibil să te întâlnești și tu cu Moș Crăciun, poate chiar atunci când te aștepți mai puțin la asta.
Zi faină, până la următoarea poveste, îți doresc!