Zilele trecute am vorbit cu o prietenă care era foarte necăjită de ceea ce i se întâmplă la serviciu, în relația cu șefii, dar mai ales în relația cu partenerii externi cu care colabora la ceea ce avea de făcut.
Nu vreau aici să intru în detalii despre ce anume face ea la job, ideea e că toată discuția m-a dus pe mine cu gândul la o altă poveste, pe care vreau să ți-o spun și ție.
Știu că, dacă te gândești la jobul de vis, pe lângă multe altele, un aspect important sunt relațiile cu colegii, șefii, beneficiarii, etc. Așa că povestea de azi este despre relațiile de la job.
Maria este profesoară de matematică de meserie și, fiindcă nu era mulțumită cu salariul pe care-l primea în învățământul de stat, s-a angajat la o școală particulară. Jobul ei era să predea la orele de matematică pe de o parte, dar și să fie dirigintă la o clasă. Clasa la care era ea dirigintă Maria era clasa a 5-a B.
Asta presupunea că Maria trebuia să fie un ghid bun pentru copii din clasa la care era dirigintă, dar și să fie atentă la cerințele conducerii. Iar evaluarea ei era făcută pe de o parte de conducere, dar și de părinții copiilor. Deci avea nevoie de concentrare pe 3 direcții diferite, astfel încât să primească aprecierea de care avea nevoie.
Căci, am uitat să-ți spun că Maria știa că și-a făcut treaba bine în funcție de câtă atenție și apreciere primea de la elevi, conducere și părinți în egală măsură.
Problema era că, oricât de tare se străduia Maria, elevilor li se părea că așa trebuia să facă lucrurile diriga lor, conducerea nu-i spunea nici de bine, nici de rău, iar părinții veneau să zică ceva doar atunci când ceva nu era în regulă. În rest, liniște.
Și Maria tot muncea și se tot consuma, cum să facă lucrurile mai bine astfel încât toți cei implicați să-i arate că sunt mulțumiți și că apreciază cu adevărat ceea ce face ea.
Asta până într-o zi, când a simțit că nu mai face față. Simțea că munca ei e în zadar. Simțea cu durere în suflet că relația cu copiii nu părea să fie așa cum visase ea, relația cu conducerea aproape nu exista, iar cu părinții, oricât de mult se străduia nu reușea să le atragă atenția în măsura în care și-ar fi dorit.
Și ca să pună capac acestei situații, a asistat la una dintre ședințele pe școală, unde părinții i-au zis directoarei că face o treabă extraordinară pentru că a 5-a B a ajuns o clasă foarte bună.”Vă mulțumesc mult! Am muncit mult ca să ajungem aici. Probabil este și meritul dnei diriginte”, a zis în treacăt directoarea. Și asta a fost tot. Toată munca ei, de a-i face pe copii să fie un colectiv, să se sprijine unul pe altul astfel încât să aibă toți rezultate bune și multe altele, era redusă doar la o mențiune trecătoare.
Efectiv, Maria s-a simțit folosită. A simțit că altcineva își asumă meritele și că îi minimizează toată munca făcută.
A plecat tristă de acolo, simțindu-se cum nu se poate mai rău. La început, acesta părea jobul la care visase: îi plăcea să lucreze cu copii, salariul era bunicel, iar acum…
Pe drumul spre casă, ca să se mai calmeze, a intrat într-o librărie. Și-a luat prima carte pe care a văzut-o și s-a așezat într-un colț să o răsfoiască. Asta era una dintre metodele ei de a se calma.
Răsfoind cartea a dat peste următorul pasaj:
”Atenția și aprecierea pe care le cauți din partea celorlalți nu sunt lucruri care depind de tine. De tine depinde doar atenția și aprecierea pe care ți le oferi singur. Ceea ce poți face, este să-ți oferi suficient de multă atenție și apreciere ca să-ți umpli rezervorul intern.
Dacă rezervorul tău de atenție e plin, nu vei mai cauta la ceilalți aceste lucruri. Altfel, ceilalți mereu se vor folosi de tine, oferindu-ți atenție și apreciere doar atunci când au nevoie de ceva din partea ta.”
Maria a căzut pe gânduri și a avut în față imaginea perfectă a ceea ce făcuse ea până acum.
Chiar așa! Ceea ce contase pentru ea până atunci fusese ceva ce nu depindea de ea. Într-adevăr, poți face o mulțime de lucruri extraordinare, acestea să fie apreciate de cei din jur și totuși ei să nu-ți arate acest lucru. Și nu-i poți obliga să facă acest lucru.
Și-a dat seama că ea nu știa defapt cum voia să fie relația ei cu elevii și ce anume voia să obțină prin această relație. Nu știa ce fel de relație voia să aibă cu conducerea și nici nu știa ce anume voia să obțină de la această relație. Și același lucru în relația cu părinții.
Iar ăsta a fost un punct de cotitură în gândirea Mariei. Din acel moment, a început să facă 3 lucruri:
- Și-a acordat mai multă atenție ei, mai ales la ceea ce e important pentru ea când construiește o relație. S-a concentrat la rezultate mai mult și la ceea ce vede sau crede că vede la ceilalți mai puțin.
- Ce a mai făcut Maria? S-a concentrat la ceea ce e bun deja în relațiile ei de la școală. Și să fie recunoscătoare și să construiască mai mult în aceeași direcție.
- Altceva? Și a început să ofere ea mai multă apreciere și atenție elevilor și conducerii, așa cum i-ar fi plăcut ei să primească. Și, ce să vezi? Încet, încet, oamenii au început să-i răspundă cu aceeași monedă.
Uitându-se înapoi, Maria a văzut că făcând doar aceste 3 lucruri, a ajuns să meargă la școală cu bucurie și să aibă parte de jobul la care visase.
Zi faină, până la următoarea poveste!